După Schisma cea Mare (1054), Cruciada
a IV-a (1202-1204) şi un complex de cauze socio-politico-religioase, între Apus
şi Orient s-a interpus o stare de glaciaţiune spirituală şi polemică deconstructivă.
Nici secolele ce au urmat nu au reuşit să escaladeze zidul insurmontabil peste
care se revărsau generaţii şi generaţii de ură şi extremism. Totuşi, cele două Conflagraţii
mondiale, sau, mai bine spus, începutul veacului al XX-lea, au însemnat primii
paşi înspre o desţelenire a unui teren considerat, cu mult prea multă
convingere, sterp, acela al dialogului şi îmbogăţirii spirituale reciproce.
Contemporani cu cele mai crude momente din istoria recentă a Europei şi vizibil
influenţaţi de întâlnirea forţată cu Occidentul (începutul bolşevizării din 1917),
teologii ruşi au însemnat piatra de hotar a viitoarelor legături teologice cu
spaţiul catolic şi protestant precum şi reevaluarea teologie ortodoxe într-o
cheie patristică.
Lucrarea teologului Miguel de
Salis Amaral se desfăşoară între trinomul istorie, dogmă şi actualitate. O
istorie a două eclesiologii născute şi dezvoltate în perioada interbelică şi
imediat următoare, după o lungă germinaţie în lumea rusă; şi receptarea
acestora în contemporaneitate, rolul pe care l-au avut în efortul de cunoaştere
şi îmbogăţire a Bisericilor creştine dominante.
Fără a ne lungi inutil,
trebuie afirmat că suntem în faţa unei cărţi inedite pentru literatura de
specialitate românească. Pe de o parte prin abordare, iar, pe de altă parte,
prin fondul ideatic.
Lucrarea
se desfăşoară pe mai multe capitole pe care le-am împărţi, într-un mod sintetic,
în trei secţiuni: eclesiologia lui Serghei Bulgakov; eclesiologia lui George Florovsky; şi receptarea lor în lumea
ortodoxă şi catolică în contextul efortului ecumenic contemporan.
Primul aspect, care
impresionează în mod plăcut cititorul, este metodologia folosită de autor.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării şi se încearcă o sistematizare, cât mai
limpede cu putinţă, a gândirii celor doi. Fiecare capitol are parte de
introduceri ce anticipează conţinuturile viitoare. Utile, fără doar şi poate,
dar uneori obositoare, aceste preambuluri sunt asemeni unor avantgards, ce-l feresc pe autor de
posibile reproşuri. Totuşi ele trebuie văzute în economia lucrării ca având rolul
facilitării lecturii.
În prima secţiune, Miguel de
Salis nu intră în prezentarea directă a ideilor lui Bulgakov,
ci conturează lumea în care a crescut şi s-a dezvoltat ca intelectual. O
analiză sumară a celor care i-au influenţat gândirea, dar şi întâlnirea cu
Occidentul sunt o altă fază a introducerii în opera eclesiologică a lui
Bulgakov. Dintre cei pe care autorul îi consideră a fi decisivi în formarea
filosofico-teologică a teologului rus, Soloviev ocupă un loc central. Totuşi în
ce priveşte sistemul sofiologic bulgakovian se vorbeşte prea puţin despre rolul
pe care l-a avut Pavel Florensky şi la ce nivel a influenţat acesta (nota 37,
p. 30).
Deşi original în prezentare,
Bulgakov se înscrie în curentul slavofil de construire a metafizicii Bisericii.
Influenţat de sobornost’ul lui
Homiakov şi teandria lui Soloviev,
reuşeşte o sistematizare şi o aprofundare a acestora într-o manieră aparte. Dincolo
din influenţa lui Homiakov, în ce priveşte abordare Tradiţiei, de exemplu, aşa
cum o prezintă autorul sintezei eclesiologice, trebuie avută în vedere
contribuţia majoră a Sfinţilor Părinţi, către care întreaga diaspora ortodoxă
s-a îndreptat, cu menţiunea, observată pertinent de autor, că Bulgakov este
mult mai liber şi, poate, chiar mai revoluţionar decât orice teolog ortodox al
ultimelor veacuri.
Se
pare că eclesiologia lui Bulgakov nu poate fi înţeleasă fără a fi luate în calcul
„trei preocupări teologice principale”: oferirea unui răspuns cât mai
convingător din punct de vedere dogmatic asupra legăturii dintre Dumnezeu şi
lume; reîmprospătarea şi regândirea unei părţi a teologiei ortodoxe; şi efortul
Bisericilor de a se uni. Aceste
preocupări au însufleţit acţiunea sa sofiologică (p. 181). Pentru Bulgakov sophia este manifestarea dragostei lui
Dumnezeu în act, atât în sânul Treimii (sophia divină), cât şi ad extra (sophia
creată) (p. 181).
Biserica
presupune în esenţa ei unirea într-o perspectivă eshatologică a celor două sophia, exprimându-se în sinergia
acestora, care nu este altceva decât teandria
în act. Teologul catolic mai crede că eclesiologia lui Bulgakov se
încadrează în amplul sistem sofiologic al acestuia. Scopul teandriei, a vieţii
teandrice este acela ca întreaga creaţie să fie îndumnezeită. Atunci
Mântuitorul va supune toate lucrurile Tatălui, iar Dumnezeu va fi în fiecare
particulă a creaţiei (panteosis). Acest aspect a fost condamnat, de unii
teologi, drept panteism. La această supunere se ajunge prin sofianizarea
vieţii.
Capitolul dedicat sofiologiei bulgakoviene este printre
puţinele texte ce se ocupă de acest subiect în limba română (pp.72-89). Totuşi,
nu aduce nici un fel de lămurire asupra condamnării aduse lui Bulgakov cu
privire la sophia ca al patrulea ipostas,
sintagma fiind întru totul absentă. Acest
lucru l-a încercat T. Špidlík în ultimul volum al tetralogiei Spiritualitatea Răsăritului Creştin însă mult prea
lacunar.
Sobornost’ ocupă un loc deosebit de
important în sistemul eclesiologic al lui Bulgakov. Sobornost este reflexia în
umanitate a sofianizării lumii, este reflexia pământească a sophiei divine şi
expresia eclesială a unirii celor două sophii.
Principiul ierarhic se bazează pe sobornost’,
sinodul de la Ierusalim fiind prototipul sobornost’-ului
în act.
Discursul
lui Bulgakov despe Biserică, se duce mereu pe două planuri, un plan al noumenalului şi altul al fenomenalului, sau, cu alte cuvinte, un
palier în care Biserica este tratată în esenţa şi realitatea sa ontologică
urmat de un palier în care Biserica văzută are prioritate. Miguel de Salis
remarcă că acest tip de prezentare este relativ
nou în abordarea teologică ortodoxă de la
începutul secolului, obişnuită să considere Biserica în folosul scolasticii
baroce importată din Europa occidentală (p. 183).
Un
loc deosebit de important în eclesiologia bulgakoviană îi revine infailibilităţii
ierarhiei pe care o neagă cu vehemenţă. Această poziţie categorică este văzută
de teologul apusean ca fiind cauzată de apropierea cronologică de Vatican I
când, după cum se ştie, a fost declarată ca dogmă infailibilitatea papală, dar şi de pretenţia sa de a reînnoi teologia
ortodoxă.
Bulgakov
a rămas fidel exprimării pauline, asupra Bisericii, care folosea Trupul lui Hristos, Templul Duhului Sfânt,
Mireasa lui Hristos ca imagini ale Bisericii. Cu toate acestea sintagma
preferată a teologului rus este aceea de Mireasa lui Hristos întrucât Biserica este una singură (pământească şi
cerească) din punctul de vedere al ideii divine, al fundamentului şi al
destinului său, însă este dublă în procesul de devenire a lumii până la Parusie
(p.186).
Poziţia
sa ecumenică îl face pe Bulgakov să nu nege valabilitatea tainelor în celelalte
confesiuni. Însă după părerea profesorului apusean, afirmaţia este şubrezită de
lipsa de argumentare a gradului de eficacitate a tainei. Cauza este văzută în
abordarea filosofico-slavofilă, incapabilă să rezolve satisfăcător relaţia dintre planul ontologic şi cel fenomenologic
(p. 187).
În
ce priveşte tratarea ierarhiei, Bulgakov este sancţionat de Miguel de Salis
considerând că este puternic influenţat de protestanţi şi tributar
slavofililor. În pofida acestor critici, Bulgakov recunoaşte autoritatea
sacerdotală a ierarhiei. În ce priveşte laicatul, teologul rus e poziţionat sub
incidenţa slavofilismului şi protestantismului compromiţând specificitatea ierarhiei. Papa poate fi
acceptat cel mult ca un simbol al unităţii Bisericii însă fără a scăpa din
vedere că ar putea exista şi alte simboluri. În ce priveşte recunoaşterea
juridică a acestuia, Bulgakov o evită.
Profesorul
de la Santa Croce consideră că, în pofida problemelor eclesiologice, extrem de
importante, ridicate de teologul rus, acestea rămân fără rezolvare. Se pare că Bulgakov ar fi reproşat
romano-catolicilor ceea ce ei nu susţineau. Dintre aceste imputări, sunt
evocate, în ton cu M. Campatelli, conceptul
mecanic al succesiunii apostolice văzut ca egalitate a apostolilor faţă de
episcopi sau noţiunea
infailibilităţii (care este un aspect al fidelităţii pe care Domnul a
asigurat-o pentru totdeauna Biserciii sale). Aceste reproşuri sunt puse pe
baza culturilor diferite de abordare şi analizare a adevărului.
George
Florovsky,
nume sonor în teologia ortodoxă, dar puţin cunoscut în spaţiul românesc, este
autorul ce ocupă partea a doua a lucrării părintelui Miguel de Salis. Teolog de
talie mondială, cunoscut atât în lumea catolică cât mai ales în cea ortodoxă cu
o operă impresionantă şi o influenţă pe măsură şi-a început activitatea în
Paris şi a continuat-o dincolo de Ocean. Lui i se datorează în mare parte
reînnoirea patristică a teologie ortodoxe, sau ceea ce se cunoaşte prin sinteza neopatristică.
„Rusul” de la St.Vladimir pleacă,
în prezentarea Bisericii, de la realitatea
tainică a vieţii în Hristos. În abordarea sa are ca locuri teologice cheie: experienţa vieţii în Hristos, conştiinţa
eclesială şi prezentarea patristică. Prin Sfintele Taine, Biserica devine posesiunea lui Dumnezeu, prin ele, Duhul
Sfânt dă viaţă mădularelor.
Practic suntem în faţa unei
eclesiologii hristocentrice. Nu este o prezentare revoluţionară şi înnoitoare,
ci una în duhul reevaluării patristice.
În tonalitate patristică
Florovsky accentuează umanul divinizat,
care, după părerea părintelui M. de Salis, este în defavoarea divinului umanizat. Cheia eshatologică,
în care prezintă Biserica, este un plus şi un minus deopotrivă, întrucât, nu a reuşit să găsească soluţia concretă,
limitându-se să discearnă centrul din care izvorăsc soluţiile (p.351).
Faţă de ierarhie are o poziţie
mult mai echilibrată decât Bulgakov, fiind, de altfel, bine receptat de
teologia catolică. Aceasta a pornit, cel mai probabil, de la refuzul de a
utiliza termenul de sobornost într-o
cultură în care catolicitate spunea
tot. Practic el este printre primii ce se întorc cu adevărat la originea
cuvântului catolicitate lăsând
deoparte cadrul slavofil.
Raportul dintre Biserică şi lume este comun celor doi autori. Cu
toate acestea suntem în faţa unor prezentări diferite. Dacă pentru Bulgakov
Biserica este deschisă faţă de lume, pentru
Florovsky, Biserica este separată de lume. (p.373).
Poziţia
celor doi teologi faţă de ecumenism este una favorabilă, aşa cum remarcă şi de
Salis. Ei văd posibilă o unire a Bisericilor însă prin revenirea la Biserica
Ortodoxă. Dacă pentru Bulgakov problema des
chretiens desunis s-ar putea rezolva prin intercomuniune, pentru Florovsky
ar putea fi rezolvată într-o primă fază printr-un dialog teologic susţinut,
însă în nici un caz prin intercomuniune ca punct de pornire (p. 376).
Extrem de valoros ni se pare a
fi capitolul al XI-lea unde gândirea celor doi ruşi este încadrată în ansamblul
teologiei ortodoxe. Părintele M. de Salis are o atitudine cât se poate de
obiectivă în faţa sistemelor teologice a celor doi. Nu caută să condamne sau să
disculpe, ci să pună în lumină capacitatea sau incapacitatea teologilor orientali
sau occidentali de a-i asimila pe cei doi. Autorii catolicii i-au receptat pe
cei doi ruşi în mod diferit. De la a-i condamna pentru continuarea
slavofilismului lui Homiakov, ca neoslavofili, (S.Jaki), până la a considera
opera lui Florovsky ca o descoperire luminoasă, (Charles Moeller) întâlnim
toate poziţiile. Autorul celor Două
viziuni ortodoxe..., pare a ţine calea de mijloc.
La finalul cărţii realizăm că
suntem cu adevărat în faţa a doi teologi diferiţi. Unul care revoluţionează
teologia prin dorinţa de a defini o teologie
modernă în timp ce G. Florovsky susţine întoarcerea la Părinţi. Un teolog
ce atinge maximul speculaţiilor teologice
din ultimele veacuri (după cuvintele lui Zander) un altul care rămâne mai
conservator dar care încearcă să demonstreze contemporaneitatea mesajului
patristic. Bulgakov oferă soluţii, asumându-şi riscul de a greşi, în timp ce
Florovsky face mai degrabă diagnoze pertinente.
Dintre concluziile autorului amintim
că eforturile de reînnoire ale teologiei ruse au fost de un real folos atât
pentru Orient cât şi pentru Occident, iar abordările ortodoxe au fost mult mai
bine făcute şi expuse decât în secolele precedente. Secolul al XX-lea a fost
fără doar şi poate un secol eclesiologic, de îmbogăţire a teologiilor prin
diversitate şi de deschidere a unora faţă de ceilalţi.
Modul
în care este gândită şi scrisă această lucrare e exemplar, cel puţin din punct
de vedere metodologic. Probabil, dacă lucrarea s-ar fi rezumat doar la
prezentarea eclesiologiei celor doi ar fi fost seacă şi neatractivă. Autorul
însă nu evidenţiază doar complementaritatea şi specificitatea ideilor bulgakoviene
şi florovskiene, ci rolul pe care aceştia l-au avut în dezvoltarea
eclesiologică apuseană şi orientală a veacului trecut, ceea ce este un plus
incontestabil.
Dincolo
de evidenta valoare a cercetării semnalăm o posibilă eroare cu privire la
titlul cărţii: Două viziuni ortodoxe
cu privire la Biserică: Bulgakov şi Florovsky. Textul subliniat este
practic cel care ridică câteva semne de întrebare. De vreme ce ştim că sistemul
sofiologic bulgakovian, în care se încadrează şi eclesiologia, nu este
recunoscut ca fiind ortodox (două Sinoade l-au condamnat drept eretic şi nu are
recunoaşterea nici unei Biserici Ortodoxe) în ce măsură îl mai putem numi
ortodox?
De
asemenea traducerea lasă pe alocuri de dorit. E clar că suntem în faţa unei
lucrări catolice, scrise de un catolic latin (de origine portugheză) într-o
limbă de origine latină (spaniolă), dar nu este clar de ce traducătoare preia
vocabularul latin şi încearcă să îl înlocuiască pe cel specific ortodox. Era de
preferat să vedem anumite note de subsol care să ne lămurească de ce sunt preferaţi
termenii de sacramente, minister,
ministeriu, ministerul comun, ministru determinat (p. 134), catolică romană (p.136), sacerdoţiul ministerial (p. 141), sacerdoţiul comun (p. 151) devoţiune (p. 217), funcţia magisterială a episcopatului (p. 227), sacrament sobornicesc (p. 271) etc (care îngreunează lectura şi
înţelegerea textului), în locul celor de Sfinte
Taine, preot, preoţie, preoţie universală, romano-catolică, slujire preoţească,
preoţie sacramentală etc. consacraţi în limbajul teologic de specialitate?
Lăsând la o parte posibilele inconveniente, e cert că suntem în faţa unei lucrări importante
pentru studiul eclesiologiei şi al gândirii a două figuri marcante ale teologie
universale Bulgakov şi Florovsky. În mod evident e o carte inedită pentru
spaţiul teologic românesc, şi nu numai, asupra căreia ar merita să se insiste
şi eventual să se întreprindă nişte studii de aprofundare.
