SPIRIT SI CREDINTA - ARTA RELIGIOASĂ ȘI ARTA LAICĂ

Luca al Crimeei! Unde-i Dumnezeu?

- Cum se face că credeţi în Dumnezeu, popo şi profesore Iasenţki-Voino? Oare l-aţi văzut pe Dumnezeu al dumneavoastră?

- Într-adevăr, pe Dumnezeu nu L-am văzut, cetăţene acuzator public. Dar am operat mult pe creier şi deschizând cutia craniană nu am văzut vreodată acolo nici mintea. Şi nici conştiinţa n-am găsit-o. (Clopoţelul preşedintelui fu înăbuşit de hohotul prelung al întregii săli). extras din Am iubit pătimirea, Sf.Luca al Crimeei, ed.Sofia, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas

Din cuvintele părintelui Arsenie Papacioc

``Trebuie să ştii să vorbeşti pe limba tinerilor. Trebuie să înţelegi pornirile şi voluptăţile tinereţii, să ştii să nu-i opreşti brutal din acestea. Dar să-i faci să înveţe să fie legalizaţi în împlinirea unei plăceri, a dorinţelor de împlinire normale la vârsta lor. Aşa cum v-am spus, ce poţi face la tinereţe nu poţi face la bătrâneţe. Este un adevăr pe care îl cunosc prin viaţă. Am stat paisprezece ani la închisoare şi mă puteam pierde. Dar m-a ajutat vârsta. Acum nu mai ştiu dacă aş putea să rezist la ce-am trăit. Tinerii trebuie să fie în sinceră stare de trezvie. Să nu-şi piardă tinereţea, că e în primejdie bătrâneţea``. (Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse Cer, Ed.Elena, Constanţa, 2012, p.141

„Facebook” în catehizare. Pledoarie pentru depășirea imobilității pastorale!

După 2009 s-a vorbit cu rost și fără rost despre Facebook. Unul dintre cele mai noi canale de socializare/social networking service (2004)[1], a reușit în scurt timp să devină lider mondial atât la nivelul membrilor înscriși cât și la cota de piață, peste 80 de miliarde de dolari. A depășit cu ușurință clasicele, cel puțin pentru utilizatorii români, Hi5 (2003) [2] și Netlog, a lăsat în umbră tipul de chat Yahoo Messanger, iar Google, prin platforma sa Google Plus, lansată în 2011, cu toate eforturile depuse, e departe de a-l devansa. Filosofia de funcționare a fost complexă dar, paradoxal, simplu de utilizat. A știu foarte bine să împletească web design-ul cu chat-ul, albumul foto cu galeria video, toate într-o singură carapace, și, pe deasupra, gratis.

Fondatorul, Mark Elliot Zuckerberg, evreu american, născut în 1984, a cărui avere este estimată la aproximativ 17,5 miliarde de dolari, a făcut în scurt timp istorie, devenind unul dintre invitații speciali ai Summit-ului G8 din 2011 (semn că pentru securitatea economică și națională a statelor dezvoltate, Facebook înseamnă mai mult decât un canal de socializare…), sau oaspete al unor importante întâlniri internaționale pe teme de economie și comunicare. A constituit chiar subiectul unui film ce-a luat capul de afiș al cinematografelor în 2011, Saturday Night Live, lansat în octombrie 2010. Așadar unul din oamenii de geniu ai mileniului III.

Viteza cu care s-a dezvoltat acest network după 2008 a fost uimitoare, aspect ce a prilejuit discuții interminabile în jurul rețelei și a inițiatorului. De la forța economică pe care-o generează și până la intențiile oculte, toate au fost subiecte atinse în presă și în studii de specialitate. Nici Biserica n-a rămas indiferentă la această explozie comunicațională. Priza canalelor de comunicare la public a făcut ca Biserica Ortodoxă din America (singura până la această ora) să discute în întâlnirea de toamnă din 2011 despre noua provocare a rețelelor de socializare și să alcătuiască un fel de ghid al utilizării lor de către personalul bisericesc[3]. Semnalul pare a fi clar, nu se poate să fim indiferenți la noile provocări media.

Să fii indiferent la 4.500.000 de utilizatori Facebook?

În rândurile acestea nu intenționez nici să fac un istoric al Facebook-ului, nici să interpretez decumentul BOA (DcBOA), nici să fac apologia sau incriminarea rețelelor, ci, mai degrabă, să relev posibilitatea integrării Face-ului ca instrument TIC în dezvoltarea misiunii Bisericii și în optimizarea dialogului cu tânăra generație, precum și să semnalez câteva norme de igienă minimală pentru cei care folosesc acest canal. Dar, mai întâi, să insistăm asupra motivelor, altele decât cele enumerate până acum, pentru care ne interesează acest segment informațional.

În România sunt peste 4.676.660 utlizatori Facebook[4] (populația Macedoniei nu depășește 1,5 milioane locuitori). După statisticile pe care le avem la îndemână, și care sunt extrem de importante în economia acestui articol și în motivația lui, segmentele de vârstă, utilizatori ai rețelei, sunt următoarele: 16%, 13-17 ani, 31% sunt utilizatori cu vârstele cuprinse între 18-24 ani, 30%, 25-34 ani, 14%, 35-44 ani. Un calcul simplu ne spune că peste 75% dintre utilizatori sunt tineri și foarte tineri. În aceste condiții, nu e întâmplător ceea ce subliniează DcBOA: „Popularitatea rețelelor de socializare și a comunicării digitale crește exponențial. Biserica nu ar trebui să se dea înapoi de la aceste noi forme media, ci ar trebui să fie prezentă în ele de o manieră activă”. Ne preocupă cu precădere a doua propoziție din frază „Biserica nu ar trebui să se dea înapoi de la aceste noi forme media, ci ar trebui să fie prezentă în ele de o manieră activă”, ea fiind în fapt cea care justifică întregul excurs.

Aspecte negative și pozitive în Facebook

Despre canalele de socializare se vorbește cel mai frecvent la modul negativ. Mediile bisericești indică cu precădere posibilitățile de folosire în scopuri vătămătoare - și pe undeva justificat. De ani de zile în Occident se desfășoară campanii de protejare a copiilor, tinerilor adolescenți, grup țintă pentru pedofili și traficanții de carne vie. Suprasolicitarea funcțiilor internetului și oferirea ca alternativă activităților recreative în natură, din cauza unei afundări oarbe, dar inevitabile, a părinților în muncă, i-a făcut pe copii să exploreze universurile întortocheate și interminabile ale Net-ului și, astfel, să se expună unor pericole reale. Neputând lasa la o parte riscurile pe care le presupune tentanta lume virtuală, rămânem, totuși, concentrați asupra interesulului oamenilor Bisericii și asupra atitudinii pe care aceștia ar trebui să o aibă față de Facebook. Mulți, chiar dacă nu majoritatea, îl tratează maniheic și unilateral, convinși de te mir ce teorii conspiraționiste sau de pierderea unei sfințenii, adesea, închipuite.

Însă, dacă vom privi lucrurile mai atent (și nu ceva nou în ceea ce spun acum) vom vedea că toate aceste instrumente TIC (Tehnologia Informației și Comunicării) sunt rele în funcție de scopul pentru care sunt utilizate. Cu alte cuvinte, în același univers al Internetului încap și icoanele și imaginile cu tentă erotică, și filmele decente și cele indecente, încap și siturile orthodoxe și cele sataniste s.a.m.d. dar depinde ce își dorește utilizatorul în momentul accesării sursei. Nici  Facebook-ul nu iese din această logică. Crearea unui cont în această rețea poate să te ajute sau să-ți împiedice viitoare proiecte. Poți posta pe el informații trunchiate cu scopul de a manipula și minți, cum, la fel de bine, poți posta informații de interes comun pentru un grup oarecare, poți posta imagini care pot fi interpretate împotriva ta (cazul tinerilor mai ales, dar și al parohiilor) sau care să te ajute în misiune.

Misiune prin intermediul Facebook?

De aceea, atunci când dorim un „log in Facebook” se impune să avem în vedere cel puțin două aspecte, și aceasta este a doua problemă pe care o vom discuta. Pe de o parte ar trebui ținut seama de scopul pentru care creăm contul, iar pe de altă parte să fim atenți cum ne construim profilul. Desigur, dacă vom căuta motivele pentru care ar fi  necesar să creăm un cont Facebook pentru parohia noastră, am putea să ne gândim că ne oferă posibilitatea de a face gratis lucruri pentru care, dacă am folosi pretențioasele sit-uri, am plăti sume importante (un domeniu costă în medie 200 lei pe an, în ideea în care spațiul de utlizare este destul de mic). Iar, dacă m-ați întreba la ce „lucruri” mă refer aș veni cu următoarele exemplificări: prezentarea istoriei parohiei și a bisericii parohiei așa cum este ea în realitate și nu cum ar prezenta-o te mir ce jurnaliști într-un articol neprofesionist și echivoc; prezentarea unor imagini cu pictura din biserică, capelă, centrul catehetic etc; promovarea monumentelor istorice (creând astfel posibilitatea integrării parohiei într-un circuit turistic național și european); prezentarea orarului slujbelor în biserică; promovarea activităților din biserică ca exemple de bună practică și îndemn la intensificarea misiunii; postarea a diferite anunțuri de interes general și parohial etc.; sporirea eficientizarii catehizării prin documentare și articole pe care le putem posta zilnic despre anumite subiecte folosind platforme de tipul youtube.com; organizarea a diferite campanii de voluntariat; Scurt spus pentru preotul paroh și pentru parohie există posibilitatea de a folosi spațiul virtual într-un scop pozitiv. Funcțiile pe care le oferă (încărcarea de filme, poze, muzică, articole de popularizare și științifice, comentarii) dau posibilitatea realizării unui feed-back din partea utilizatorilor interesați. Exemplele pot continua.

Un profil bine gândit te ferește de abuzuri

Pe de altă parte, nu trebuie uitat cum ne construim profilul/profile. Se pare că cel mai bine, și așa indică DocBOA, profilul parohiei trebuie să aibă în prim plan biserica și comunitatea și nu adiministratorul ei, în cazul nostru preotul. Acest lucru îl ferește de atacuri murdare și de incriminări care ar putea să-i vateme imaginea, întrucât profilul parohiei e public. În caz contrar, amestecarea privatului cu profesionalul ar putea fi speculate de persoane rău intenționate iar o interpretare răuvoită ar aduce deservicii imaginii vieții teologice în ansamblu. Pe de altă parte, tot în acest plan secund, ar trebui să-i sensibilizăm mai mult și pe credincioșii tineri și foarte tineri, care au pagini „generoase” unde postează informații „prețioase” despre ei, adesea intime, și unde pozele personale și de grup abundă. Ce ar trebui să știe acești utilizatori? În primul rând că o poză deocheată, pusă și în glumă, îi poate compromite pentru totdeauna imaginea în fața viitorului. Sunt anumite limite pe care nu ne permitem să le depășim. Să dăm un simplu exemplu. Firmele de recrutare de personal mai nou caută profiurile intervievaților pe internet și cu precădere pe Facebook, întrucât află chestiuni pe care ei nu le-au declarat în CV sau n-au cum să rezulte de-acolo. Apariția potențialului angajat în poze, unde sticlele de alcool stau să cadă de pe masă, unde el/ea sunt mai mult goi decât îmbrăcați, în care pozele redau persoanele în ipostaze jenante care ar putea aduce prejudicii firmei,  îl vor face pe angajator să renunțe la încheierea unui contract cu acea persoană, chiar dacă profesional are îndeplinește toate condițiile. Această realitate poate fi transferată ușor și în lumea bisericească unde recrutarea personalului pentru hirotonie e atât de importantă și totodată atât de greu de făcut.

Absența noastră întărește prezența lor

În încheiere simt că se impune să subliniez faptul că aceste platforme de socializare nu au voie să devină surogate ale întâlnirii interpersonale și ale dialogului față către față, nici să înlocuiască cateheza duminicală sau săptămânală întrucât nu au această capacitate. Network-urile sunt excluse când vine vorba de Sfintele Taine, sunt imposibil de utilizat, chiar dacă mai nou am auzit de spovedanii on-line, care nu sunt decât niște abuzuri notorii, niște exagerări blasfemiatoare. Ceea ce oferă lumea virtuală prin canalele de socializare, sit-uri, blog-uri s.a.m.d ar trebui văzute ca instrumente de optimizare a misiunii în parohii și nu să fie respinse ca ceva rău în sine. Nu cred că e productivă o atitudine de respingere a acestor mijloace de evanghelizare, dar nici una de divinizare a lor. Presupun multe lipsuri, funcțiile lor nu sunt perfecte, dar există posibilitatea utilizării lor în scopuri nobile. Așa cum aminteam numărul utilizatorilor de internet crește de la an la an, iar majoritatea sunt sub 30 de ani. Aceștia sunt consumatorii de știri via Net, filme via Net, cultură via Net, comunicare via Net etc. În acest caz, o adaptare la nevoile lor nu poate fi un sacrilegiu, ci un pas înainte și o dovadă de luciditate. Nu ne vom „da” cu tehnica pentru a fi moderni și la modă, ci o vom folosi pentru a duce Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dacă nu umplem noi paginile din lumea virtuală cu informații sănătoase și bine intenționate le vor umple alții cu imagini și lucruri vătămătoare.

(articol scris în 2012 pentru Rev.Renașterea, Cluj-Napoca.Am revenit asupra lui încurajat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și cu speranța ca, măcar cei tineri, să înțelegem că preoția, astăzi, presupune tehnici de pastorație infinit mai complexe decât cele de odinioară)

---

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_social_networking_websites.

[2] http://www.ebizmba.com/articles/social-networking-websites, (1 aprilie 2012)

[3] Documentul tradus de Paul Siladi poate fi găsit pe Situl de Teologie Socială: http://www.teologia-sociala.ro/index.php/biblioteca-tso/documente#boa (1 aprilie 2012).

[4] www.facebrands.ro/demografice.html (1 aprilie 2012).

Viața în închisorile comuniste! Tema TABEREI DE LA STRÂMBA

Una din cele mai bune metode de învățare este ieșirea din mediul formal și intrarea într-unul non-formal, degajat, dar, atenție, serios. O „școală de vară”, o „academie de vară”, o „tabără” se pot constitui în mediul dorit. 
Tabăra de la Strâmba (25-29 august), organizată cu efortul dlui Radu Copil (n-o să-i spun inspector, pare prea dur), responsabilul cu activitățile cu tinerii și cu taberele ASCOR (http://atcorcluj.wordpress.com), non-formale din Arhiepiscopia Vadului Feleacului și Clujului, se va propune într-un bun prilej de rugăciune, socializare, bucurie, meditație și, de ce nu, învățare.
Împreună cu cei 40 de participanți (18-35 ani) vom vorbi despre o perioadă în care „Big Brother-ul” lui G.Orwel sau „Statul Unic” al lui E.Zamiatin, se propuneau ca Unicul ADEVĂR, Dumnezeu, SALVATORUL tuturor celor care nu-și puneau problema propriei existențe...Ceilalți, dizidenții, „întrebătorii”, „nebunii”, fie „își scoteau nebunia din cap”, fie... mureau.
Cine au fost cei care n-au vrut reeducare, „interveniție chirurgicală” pe spirit? Cine au fost cei pentru care mântuirea a fost mai importantă decât iertarea din partea Statului Unic? vom încerca să aflăm în TABĂRA DE LA STRÂMBA!

Recenzie: Miguel de Salis Amaral, Două viziuni ortodoxe cu privire la Biserică: Bulgakov şi Florovsky...

Întrucât suntem teologi și ne interesează noile apariții editoriale pe temă, vă invit să vă apropiați de un subiect, pe care ortodoxia îl consideră extrem de important, eclesiologia, care a stârnit multe discuții pe parcursul veacurilor și care, acum, este abordat de un autor catolic într-o cheie proprie. În recenzie veți afla câteva indicii, câteva direcții care ar putea să vă motiveze sau nu să o citiți!

lectură plăcută!

Miguel de Salis Amaral, Două viziuni ortodoxe cu privire la Biserică: Bulgakov şi Florovsky, trad. de Daniela Cheţan, coord.de Pr.prof.I.V.Leb și Pr.Lect. Gabriel Gârdan, PUC, Cluj-Napoca, 2009, 457 pp.

După Schisma cea Mare (1054), Cruciada a IV-a (1202-1204) şi un complex de cauze socio-politico-religioase, între Apus şi Orient s-a interpus o stare de glaciaţiune spirituală şi polemică deconstructivă. Nici secolele ce au urmat nu au reuşit să escaladeze zidul insurmontabil peste care se revărsau generaţii şi generaţii de ură şi extremism. Totuşi, cele două Conflagraţii mondiale, sau, mai bine spus, începutul veacului al XX-lea, au însemnat primii paşi înspre o desţelenire a unui teren considerat, cu mult prea multă convingere, sterp, acela al dialogului şi îmbogăţirii spirituale reciproce. Contemporani cu cele mai crude momente din istoria recentă a Europei şi vizibil influenţaţi de întâlnirea forţată cu Occidentul (începutul bolşevizării din 1917), teologii ruşi au însemnat piatra de hotar a viitoarelor legături teologice cu spaţiul catolic şi protestant precum şi reevaluarea teologie ortodoxe într-o cheie patristică.

Lucrarea teologului Miguel de Salis Amaral se desfăşoară între trinomul istorie, dogmă şi actualitate. O istorie a două eclesiologii născute şi dezvoltate în perioada interbelică şi imediat următoare, după o lungă germinaţie în lumea rusă; şi receptarea acestora în contemporaneitate, rolul pe care l-au avut în efortul de cunoaştere şi îmbogăţire a Bisericilor creştine dominante.

Fără a ne lungi inutil, trebuie afirmat că suntem în faţa unei cărţi inedite pentru literatura de specialitate românească. Pe de o parte prin abordare, iar, pe de altă parte, prin fondul ideatic.

            Lucrarea se desfăşoară pe mai multe capitole pe care le-am împărţi, într-un mod sintetic, în trei secţiuni: eclesiologia lui Serghei Bulgakov; eclesiologia lui  George Florovsky; şi receptarea lor în lumea ortodoxă şi catolică în contextul efortului ecumenic contemporan.

Primul aspect, care impresionează în mod plăcut cititorul, este metodologia folosită de autor. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării şi se încearcă o sistematizare, cât mai limpede cu putinţă, a gândirii celor doi. Fiecare capitol are parte de introduceri ce anticipează conţinuturile viitoare. Utile, fără doar şi poate, dar uneori obositoare, aceste preambuluri sunt asemeni unor avantgards, ce-l feresc pe autor de posibile reproşuri. Totuşi ele trebuie văzute în economia lucrării ca având rolul facilitării lecturii.

În prima secţiune, Miguel de Salis nu intră în prezentarea directă a ideilor lui Bulgakov[1], ci conturează lumea în care a crescut şi s-a dezvoltat ca intelectual. O analiză sumară a celor care i-au influenţat gândirea, dar şi întâlnirea cu Occidentul sunt o altă fază a introducerii în opera eclesiologică a lui Bulgakov. Dintre cei pe care autorul îi consideră a fi decisivi în formarea filosofico-teologică a teologului rus, Soloviev ocupă un loc central. Totuşi în ce priveşte sistemul sofiologic bulgakovian se vorbeşte prea puţin despre rolul pe care l-a avut Pavel Florensky şi la ce nivel a influenţat acesta (nota 37, p. 30).

Deşi original în prezentare, Bulgakov se înscrie în curentul slavofil de construire a metafizicii Bisericii. Influenţat de sobornost’ul lui Homiakov şi teandria lui Soloviev, reuşeşte o sistematizare şi o aprofundare a acestora într-o manieră aparte. Dincolo din influenţa lui Homiakov, în ce priveşte abordare Tradiţiei, de exemplu, aşa cum o prezintă autorul sintezei eclesiologice, trebuie avută în vedere contribuţia majoră a Sfinţilor Părinţi, către care întreaga diaspora ortodoxă s-a îndreptat, cu menţiunea, observată pertinent de autor, că Bulgakov este mult mai liber şi, poate, chiar mai revoluţionar decât orice teolog ortodox al ultimelor veacuri.

            Se pare că eclesiologia lui Bulgakov nu poate fi înţeleasă fără a fi luate în calcul „trei preocupări teologice principale”: oferirea unui răspuns cât mai convingător din punct de vedere dogmatic asupra legăturii dintre Dumnezeu şi lume; reîmprospătarea şi regândirea unei părţi a teologiei ortodoxe; şi efortul Bisericilor de a se uni. Aceste preocupări au însufleţit acţiunea sa sofiologică (p. 181). Pentru Bulgakov sophia este manifestarea dragostei lui Dumnezeu în act, atât în sânul Treimii (sophia divină), cât şi ad extra (sophia creată) (p. 181).

            Biserica presupune în esenţa ei unirea într-o perspectivă eshatologică a celor două sophia, exprimându-se în sinergia acestora, care nu este altceva decât teandria în act. Teologul catolic mai crede că eclesiologia lui Bulgakov se încadrează în amplul sistem sofiologic al acestuia. Scopul teandriei, a vieţii teandrice este acela ca întreaga creaţie să fie îndumnezeită. Atunci Mântuitorul va supune toate lucrurile Tatălui, iar Dumnezeu va fi în fiecare particulă a creaţiei (panteosis). Acest aspect a fost condamnat, de unii teologi, drept panteism. La această supunere se ajunge prin sofianizarea vieţii.

Capitolul dedicat sofiologiei bulgakoviene este printre puţinele texte ce se ocupă de acest subiect în limba română (pp.72-89). Totuşi, nu aduce nici un fel de lămurire asupra condamnării aduse lui Bulgakov cu privire la sophia ca al patrulea ipostas, sintagma fiind întru totul absentă. Acest lucru l-a încercat T. Špidlík în ultimul volum al tetralogiei Spiritualitatea Răsăritului Creştin[2] însă mult prea lacunar.

            Sobornost’ ocupă un loc deosebit de important în sistemul eclesiologic al lui Bulgakov. Sobornost este reflexia în umanitate a sofianizării lumii, este reflexia pământească a sophiei divine şi expresia eclesială a unirii celor două sophii. Principiul ierarhic se bazează pe sobornost’, sinodul de la Ierusalim fiind prototipul sobornost’-ului în act.

            Discursul lui Bulgakov despe Biserică, se duce mereu pe două planuri, un plan al noumenalului şi altul al fenomenalului, sau, cu alte cuvinte, un palier în care Biserica este tratată în esenţa şi realitatea sa ontologică urmat de un palier în care Biserica văzută are prioritate. Miguel de Salis remarcă că acest tip de prezentare este relativ nou în abordarea teologică ortodoxă de la începutul secolului, obişnuită să considere Biserica în folosul scolasticii baroce importată din Europa occidentală (p. 183).

            Un loc deosebit de important în eclesiologia bulgakoviană îi revine infailibilităţii ierarhiei pe care o neagă cu vehemenţă. Această poziţie categorică este văzută de teologul apusean ca fiind cauzată de apropierea cronologică de Vatican I când, după cum se ştie, a fost declarată ca dogmă infailibilitatea papală, dar şi de pretenţia sa de a reînnoi teologia ortodoxă.

            Bulgakov a rămas fidel exprimării pauline, asupra Bisericii, care folosea Trupul lui Hristos, Templul Duhului Sfânt, Mireasa lui Hristos ca imagini ale Bisericii. Cu toate acestea sintagma preferată a teologului rus este aceea de Mireasa lui Hristos întrucât Biserica este una singură (pământească şi cerească) din punctul de vedere al ideii divine, al fundamentului şi al destinului său, însă este dublă în procesul de devenire a lumii până la Parusie (p.186).

            Poziţia sa ecumenică îl face pe Bulgakov să nu nege valabilitatea tainelor în celelalte confesiuni. Însă după părerea profesorului apusean, afirmaţia este şubrezită de lipsa de argumentare a gradului de eficacitate a tainei. Cauza este văzută în abordarea filosofico-slavofilă, incapabilă să rezolve satisfăcător relaţia dintre planul ontologic şi cel fenomenologic (p. 187).

            În ce priveşte tratarea ierarhiei, Bulgakov este sancţionat de Miguel de Salis considerând că este puternic influenţat de protestanţi şi tributar slavofililor. În pofida acestor critici, Bulgakov recunoaşte autoritatea sacerdotală a ierarhiei. În ce priveşte laicatul, teologul rus e poziţionat sub incidenţa slavofilismului şi protestantismului compromiţând specificitatea ierarhiei. Papa poate fi acceptat cel mult ca un simbol al unităţii Bisericii însă fără a scăpa din vedere că ar putea exista şi alte simboluri. În ce priveşte recunoaşterea juridică a acestuia, Bulgakov o evită.

            Profesorul de la Santa Croce consideră că, în pofida problemelor eclesiologice, extrem de importante, ridicate de teologul rus, acestea rămân fără rezolvare.  Se pare că Bulgakov ar fi reproşat romano-catolicilor ceea ce ei nu susţineau. Dintre aceste imputări, sunt evocate, în ton cu M. Campatelli, conceptul mecanic al succesiunii apostolice văzut ca egalitate a apostolilor faţă de episcopi sau noţiunea infailibilităţii (care este un aspect al fidelităţii pe care Domnul a asigurat-o pentru totdeauna Biserciii sale). Aceste reproşuri sunt puse pe baza culturilor diferite de abordare şi analizare a adevărului.

            George Florovsky[3], nume sonor în teologia ortodoxă, dar puţin cunoscut în spaţiul românesc, este autorul ce ocupă partea a doua a lucrării părintelui Miguel de Salis. Teolog de talie mondială, cunoscut atât în lumea catolică cât mai ales în cea ortodoxă cu o operă impresionantă şi o influenţă pe măsură şi-a început activitatea în Paris şi a continuat-o dincolo de Ocean. Lui i se datorează în mare parte reînnoirea patristică a teologie ortodoxe, sau ceea ce se cunoaşte prin sinteza neopatristică.

„Rusul” de la St.Vladimir pleacă, în prezentarea Bisericii, de la realitatea tainică a vieţii în Hristos. În abordarea sa are ca locuri teologice cheie: experienţa vieţii în Hristos, conştiinţa eclesială şi prezentarea patristică. Prin Sfintele Taine, Biserica devine posesiunea lui Dumnezeu, prin ele, Duhul Sfânt dă viaţă mădularelor.

Practic suntem în faţa unei eclesiologii hristocentrice. Nu este o prezentare revoluţionară şi înnoitoare, ci una în duhul reevaluării patristice.

În tonalitate patristică Florovsky accentuează umanul divinizat, care, după părerea părintelui M. de Salis, este în defavoarea divinului umanizat. Cheia eshatologică, în care prezintă Biserica, este un plus şi un minus deopotrivă, întrucât, nu a reuşit să găsească soluţia concretă, limitându-se să discearnă centrul din care izvorăsc soluţiile (p.351).

Faţă de ierarhie are o poziţie mult mai echilibrată decât Bulgakov, fiind, de altfel, bine receptat de teologia catolică. Aceasta a pornit, cel mai probabil, de la refuzul de a utiliza termenul de sobornost într-o cultură în care catolicitate spunea tot. Practic el este printre primii ce se întorc cu adevărat la originea cuvântului catolicitate lăsând deoparte cadrul slavofil.

Raportul dintre Biserică şi lume este comun celor doi autori. Cu toate acestea suntem în faţa unor prezentări diferite. Dacă pentru Bulgakov Biserica este deschisă faţă de lume, pentru Florovsky, Biserica este separată de lume. (p.373).

            Poziţia celor doi teologi faţă de ecumenism este una favorabilă, aşa cum remarcă şi de Salis. Ei văd posibilă o unire a Bisericilor însă prin revenirea la Biserica Ortodoxă. Dacă pentru Bulgakov problema des chretiens desunis s-ar putea rezolva prin intercomuniune, pentru Florovsky ar putea fi rezolvată într-o primă fază printr-un dialog teologic susţinut, însă în nici un caz prin intercomuniune ca punct de pornire (p. 376).

Extrem de valoros ni se pare a fi capitolul al XI-lea unde gândirea celor doi ruşi este încadrată în ansamblul teologiei ortodoxe. Părintele M. de Salis are o atitudine cât se poate de obiectivă în faţa sistemelor teologice a celor doi. Nu caută să condamne sau să disculpe, ci să pună în lumină capacitatea sau incapacitatea teologilor orientali sau occidentali de a-i asimila pe cei doi. Autorii catolicii i-au receptat pe cei doi ruşi în mod diferit. De la a-i condamna pentru continuarea slavofilismului lui Homiakov, ca neoslavofili, (S.Jaki), până la a considera opera lui Florovsky ca o descoperire luminoasă, (Charles Moeller) întâlnim toate poziţiile. Autorul celor Două viziuni ortodoxe..., pare a ţine calea de mijloc.

La finalul cărţii realizăm că suntem cu adevărat în faţa a doi teologi diferiţi. Unul care revoluţionează teologia prin dorinţa de a defini o teologie modernă în timp ce G. Florovsky susţine întoarcerea la Părinţi. Un teolog ce atinge maximul speculaţiilor teologice din ultimele veacuri (după cuvintele lui Zander) un altul care rămâne mai conservator dar care încearcă să demonstreze contemporaneitatea mesajului patristic. Bulgakov oferă soluţii, asumându-şi riscul de a greşi, în timp ce Florovsky face mai degrabă diagnoze pertinente.

Dintre concluziile autorului amintim că eforturile de reînnoire ale teologiei ruse au fost de un real folos atât pentru Orient cât şi pentru Occident, iar abordările ortodoxe au fost mult mai bine făcute şi expuse decât în secolele precedente. Secolul al XX-lea a fost fără doar şi poate un secol eclesiologic, de îmbogăţire a teologiilor prin diversitate şi de deschidere a unora faţă de ceilalţi.

            Modul în care este gândită şi scrisă această lucrare e exemplar, cel puţin din punct de vedere metodologic. Probabil, dacă lucrarea s-ar fi rezumat doar la prezentarea eclesiologiei celor doi ar fi fost seacă şi neatractivă. Autorul însă nu evidenţiază doar complementaritatea şi specificitatea ideilor bulgakoviene şi florovskiene, ci rolul pe care aceştia l-au avut în dezvoltarea eclesiologică apuseană şi orientală a veacului trecut, ceea ce este un plus incontestabil.

           Dincolo de evidenta valoare a cercetării semnalăm o posibilă eroare cu privire la titlul cărţii: Două viziuni ortodoxe cu privire la Biserică: Bulgakov şi Florovsky. Textul subliniat este practic cel care ridică câteva semne de întrebare. De vreme ce ştim că sistemul sofiologic bulgakovian, în care se încadrează şi eclesiologia, nu este recunoscut ca fiind ortodox (două Sinoade l-au condamnat drept eretic şi nu are recunoaşterea nici unei Biserici Ortodoxe) în ce măsură îl mai putem numi ortodox?

            De asemenea traducerea lasă pe alocuri de dorit. E clar că suntem în faţa unei lucrări catolice, scrise de un catolic latin (de origine portugheză) într-o limbă de origine latină (spaniolă), dar nu este clar de ce traducătoare preia vocabularul latin şi încearcă să îl înlocuiască pe cel specific ortodox. Era de preferat să vedem anumite note de subsol care să ne lămurească de ce sunt preferaţi termenii de sacramente, minister, ministeriu, ministerul comun, ministru determinat[4] (p. 134), catolică romană (p.136), sacerdoţiul ministerial (p. 141), sacerdoţiul comun (p. 151) devoţiune (p. 217), funcţia magisterială a episcopatului (p. 227), sacrament sobornicesc (p. 271) etc (care îngreunează lectura şi înţelegerea textului), în locul celor de Sfinte Taine, preot, preoţie, preoţie universală, romano-catolică, slujire preoţească, preoţie sacramentală etc. consacraţi în limbajul teologic de specialitate?

             Lăsând la o parte posibilele inconveniente, e cert că suntem în faţa unei lucrări importante pentru studiul eclesiologiei şi al gândirii a două figuri marcante ale teologie universale Bulgakov şi Florovsky. În mod evident e o carte inedită pentru spaţiul teologic românesc, şi nu numai, asupra căreia ar merita să se insiste şi eventual să se întreprindă nişte studii de aprofundare.

---

[1] Din lucrările traduse amintim: S. Boulgakov, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, 1994²,  Paideia, Bucureşti; Idem, Lumina neînserată. Contemplaţii şi reflecţii metafizice, trad. de Elena Drăguşin, Anastasia, Bucureşti, 1999; Idem, Dogma euharistică, trad. de Pr. Paraschiv Angelescu şi Tit Simedrea, Paideia², Bucureşti, 2000.

[2] Thomáš ŠPIDLÍK, Spiritualitatea Răsăritului creştin: (vol. I: Manualul sistematic), (vol. II: Rugaciunea), (vol. III: Monahismul), (vol. IV: Omul si destinul sau în filozofia religioasa rusa), cuvânt-înainte de Marco I. Rupnik, traducere si prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr. şi  Maria-Cornelia Ică Jr., Deisis, 1997-2002.T. Spidlik, Spiritualitatea răsăriteană, vol. IV Gândirea teologică şi filosofică rusă, Deisis,

[3] Aici ne referim la studiile dedicate acestui teolog, pe de o parte, dar, pe de altă parte la lipsa unei traduceri a celor paisprezece volume ce conţin opera sa. Remarcăm traducerile: George Florovsky Biserica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos - , trad. Florin Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005; Idem, Biblie, Misiune, Biserică, traducere şi prefaţă de Radu Teodorescu, Studiu introductiv de Pr.conf.univ.dr. Mihail Himchinschi, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006;

[4] Aceşti termeni nu au sensurile semnatice din limbile de origine, ceea ce nu îndreptăţeşte folosirea lor.

Spicuiri din cărți mari (II)!

De multe ori cei care au darul oratoriei se încred în talentul lor și nu-și pregătesc predicile, prelegerile, conferințele etc. Sfântul Ioan Gură de Aur sublinia, cu aproape 1600 de ani în urmă, următoarele:

„Preotul nu e scutit de muncă sârguincioasă și continuă nici când are un deosebit talent oratoric - și nu sunt puțini de aceștia! -, pentru că nu te naști cu talent oratoric, ci îl dobândești prin studiu. De-ai ajunge în vârful lui, chiar atunci te părăsește, dacă nu-ți cultivi talentul oratoric prin necontenit studiu și prin neîntrerupt exercițiu. Prin urmare, predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi. (...) Pe predicatorii slabi nimeni nu-i ține de rău dacă vorbesc prost; pe predicatorii mari însă toți îi critică dacă nu se întrec necontenit pe ei înșiși” . Sf.IGA, Tratatul despre preoție.